Care generație de agent de lipire este cel mai bun?
Introducere
În domeniul stomatologiei, agenții de aderență joacă un rol crucial în asigurarea succesului și longevității diferitelor tratamente de restaurare. Sunt folosite pentru a crea o legătură puternică între structura dintelui și materialele de restaurare precum compozitele sau ceramica, oferind stabilitate și durabilitate. De-a lungul anilor, au fost dezvoltate diferite generații de agenți de lipire, fiecare cu setul unic de avantaje și limitări. Acest articol își propune să exploreze diferitele generații de agenți de legare și să determine care dintre ele este considerată cea mai bună opțiune în practica clinică.
Agenți de legături de generația I
Prima generație de agenți de lipire, introdusă în anii 1950, s-a bazat pe gravarea acidă pentru a crea retenție micromecanică pe smalț. Acești agenți au folosit acid fosforic pentru a îndepărta selectiv stratul exterior al smalțului, creând o suprafață rugoasă pentru o mai bună aderență. Cu toate acestea, această generație de agenți de legare a avut mai multe limitări. Nu au fost eficienți asupra dentinei, deoarece gravarea cu acid a provocat prăbușirea tubilor dentinari, împiedicând procesul de lipire. În plus, sensibilitatea lor la tehnică și lipsa de stabilitate pe termen lung au limitat utilizarea lor pe scară largă.
Agenți de legare de generația II
A doua generație, dezvoltată în anii 1970, și-a propus să abordeze limitele primei generații. Acești agenți au introdus conceptul de grunduri și adezivi, separând etapele de gravare și adezive. Grundul a fost aplicat pe suprafața smalțului gravat pentru a o umezi și pentru a îmbunătăți penetrarea și umectarea adezivului. Apoi a fost aplicată rășină adezivă, care a format o legătură chimică cu amorsa, creând o interfață adezivă între structura dintelui și materialul de restaurare.
Agenții de lipire din generația a II-a au prezentat rezistență și durabilitate îmbunătățite în comparație cu predecesorii lor. Au oferit o aderență mai bună la dentine și au fost mai puțin sensibile la tehnică. Cu toate acestea, aveau încă limitări, cum ar fi incapacitatea de a se lega de dentina umedă sau de suprafețe contaminate. Controlul umidității a fost crucial în timpul aplicării pentru a obține o lipire optimă.
Agenți de legare de generația a III-a
A treia generație de agenți de legare a apărut în anii 1980 și a introdus conceptul de sisteme de gravare totală. Aceste sisteme implicau gravarea atât a smalțului, cât și a dentinei cu acid, urmată de aplicarea unui grund și a unui adeziv. Această generație de agenți de legare a îmbunătățit și mai mult rezistența aderării, în special pe dentina, deoarece procesul de gravare a expus fibrile de colagen, sporind retenția micromecanică. De asemenea, au prezentat o rezistență mai bună la umiditate și contaminare.
Agenții de lipire de generația a III-a au devenit acceptați pe scară largă în practica clinică datorită rezistenței lor previzibile a legăturii și tehnicii simplificate. Cu toate acestea, ei încă s-au confruntat cu provocări în realizarea unei legături durabile pe termen lung, în special într-un mediu umed. Au fost raportate, de asemenea, sensibilitatea la variațiile tehnice și sensibilitatea postoperatorie.
Agenți de legare de generația IV
A patra generație, introdusă în anii 1990, și-a propus să depășească limitările generațiilor anterioare prin încorporarea monomerilor hidrofili în sistemul adeziv. Acești monomeri hidrofili au avut capacitatea de a se lega atât de dentina umedă, cât și de smalț, reducând nevoia unui control meticulos al umidității în timpul aplicării.
Agenții de lipire din generația IV au demonstrat o rezistență îmbunătățită a aderării, o sensibilitate redusă la tehnică și o rezistență crescută la umiditate și contaminare. De asemenea, au oferit o etanșare marginală îmbunătățită și o interfață de legătură mai fiabilă. Cu toate acestea, îngrijorările privind sensibilitatea postoperatorie și durabilitatea pe termen lung au persistat.
Agenți de legare de generația V
A cincea generație de agenți de legare a apărut la începutul anilor 2000 și a introdus conceptul de grunduri autogravante. Aceste amorse au conținut monomeri acizi care au gravat și amorsat simultan suprafața dintelui, simplificând procedura de lipire. Au format un strat hibrid prin demineralizarea și infiltrarea stratului superficial al dentinei, rezultând o legătură chimică și micromecanică.
Agenții de lipire din generația V au oferit o rezistență excelentă de aderență atât la smalț, cât și la dentina, împreună cu o sensibilitate postoperatorie redusă. Ei au prezentat o toleranță îmbunătățită la umiditate și o tehnică simplificată de aplicare, făcându-le populare în rândul medicilor. Cu toate acestea, au fost ridicate preocupări privind controlul adâncimii de gravare și stabilitatea legăturii pe termen lung.
Agenți de legare de generația VI
A șasea generație de agenți de legare, cunoscuți și sub denumirea de agenți de legătură universali, au fost introduse în ultimii ani. Acești agenți au avut ca scop simplificarea procesului de lipire prin combinarea tehnicilor de autogravare și de gravare și clătire într-o singură sticlă. Ele pot fi utilizate atât în modurile de autogravare, cât și în modurile de gravare totală, în funcție de situația clinică și de preferința operatorului.
Agenții de lipire din generația VI au oferit versatilitate, deoarece puteau fi utilizați atât pentru restaurări directe, cât și indirecte. Au prezentat o rezistență excelentă de aderență a smalțului și dentinei, toleranță îmbunătățită la umiditate și sensibilitate postoperatorie redusă. Mai mult, au simplificat protocolul de legătură, economisind timp la scaun.
Concluzie
In concluzie, evolutia agentilor de lipire de-a lungul anilor a dus la imbunatatiri semnificative in stomatologia adeziva. Fiecare generație a introdus noi tehnici și materiale, cu scopul de a depăși limitările generațiilor anterioare. Deși este o provocare să se determine cea mai bună generație absolută de agenți de lipire, a șasea generație, cu versatilitatea și aplicarea sa simplificată, a câștigat popularitate în ultimii ani. Cu toate acestea, este important de menționat că alegerea agentului de legare depinde de diverși factori, inclusiv de situația clinică, preferința operatorului și nevoile specifice ale pacientului. Consultarea cu profesioniștii din domeniul stomatologic și ținerea pasului cu cele mai recente cercetări sunt esențiale pentru a lua decizii informate și pentru a obține rezultate de restaurare de succes.